Elemente teoretice pentru rezolvarea Subiectului 3 Limba si Literatura Romana pentru examenul de bacalaureat

Elemente teoretice pentru rezolvarea Subiectului 3 Limba si Literatura Romana pentru examenul de bacalaureat

Subiectul al III-lea

 

Subiectul al III-lea (30 de puncte) vizează competenţele de analiză şi sinteză, aplicarea unor concepte de teorie literară pe texte literare alese de candidat dintre cele studiate. Pot fi cerinţe legate de particularitățile unei specii literare / ale unui tip de text (epic, liric sau dramatic), tema şi viziunea despre lume dintr-un text studiat, caracterizarea unui personaj etc.

Punctajul alocat este de 16 puncte pentru conţinut şi 14 puncte pentru redactare.

 

Concepte de bază utilizate în reperele eseului structurat

 

GENUL EPIC

 

 

Cuprinde opere literare care au naraţiunea ca mod de expunere predominant, care se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul sau monologul interior.

 

Modurile de expunere

 

Naraţiunea constă în relatarea întâmplărilor. Naraţiunea poate fi subiectivă (atuncicând naratorul este şi personaj) sau obiectivă (când naratorul nu este implicat în evenimentele relatate).

Descrierea constă în enumerarea caracteristicilor unui tablou sau ale unui personaj.Dialogul reprezintă stilul direct, vorbirea directă dintre personaje; este mijloc decaracterizare a personajelor.

Monologul reprezintă tot stilul direct, dar există un singur emiţător.

 

Momentele subiectului

 

1.     Expoziţiunea este primul moment al subiectului, care fixează locul, timpul şiintroduce unele dintre personaje.

2.  Intriga este elementul care declanșează succesiunea de întâmplări.

3.  Desfăşurarea acţiunii reprezintă succesiunea întâmplărilor.

4.  Punctul culminant este momentul de maximă intensitate a conflictului.

5.  Deznodământul reprezintă finalizarea acţiunii şi rezolvarea conflictelor.

 

Instanţele comunicării narative:

 

Autorul reprezintă creatorul unei opere literare, persoana cu o biografie reală.Naratorul este principala instanţă narativă, cel care relatează evenimentele.Personajele reprezintă actanţii evenimentelor narate.

 

Acţiunea reprezintă şirul evenimentelor la care participă personajele.

 

Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemneazăstarea de tensiune prin care se motivează acţiunea.

 

Conflictele pot fi:

 

·         exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care trăiesc;

 

·         interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa acestuia.

 

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului. Poate fi:

·         Subiectivă: când se povesteşte la persoana I, iar naratorul se implică afectiv în relatare;

·         Obiectivă: când se povesteşte la persoana a III-a, iar naratorul nu se implică în relatare, ci rămâne detaşat, impersonal

·         Omniscientă – naratorul ştie tot despre personajele sale, acesta fiind omniscient, omniprezent; focalizarea este zero;

Focalizare internă – naratorul este unul dintre personaje, evenimentele fiind relatate dintr-un punct de vedere subiectiv;

Focalizare externă – naratorul este imparţial, ştie mai puţin decât personajele.

 

Incipit –este un concept prin care se defineşte formula introductivă a unei opereliterare; în general, fixează reperele spaţio-temporale, precum şi elemente de portret al unor personaje.

Finalul unei opereepice se definește prin modul în care se rezolvă conflictele.Cele două concepte nu trebuie confundate cu expoziţiunea şi deznodământul.

 

Tehnici narative

·         Simetria – presupune structura circulară a unui text, incipitul şi finalul prezentând personaje şi evenimente similare;

·         Înlănţuirea – presupune prezentarea evenimentelor în ordine cronologică, de la cauză la efect;

·         Alternanţa – presupune împletirea a două sau mai multe planuri narative.

·         Contrapunctul – conturarea mai multor planuri ale acţiunii, urmărite alternativ.

·         Memoria involuntară – apare în romanul modern, este o tehnică preluată de la scriitorul francez Marcel Proust; constă în rememorarea trecutului declanșată de un stimul din prezent.

 

Relaţii temporale şi spaţiale

 

Relaţiile temporale se raportează la timpul desfăşurării acţiunii; se poate vorbi despre timpul obiectiv (curgerea normală a timpului) şi timpul subiectiv (dilatarea sau concentrarea timpului în funcţie de modul în care este perceput).

 

Relaţiile spaţiale presupun raportarea acțiunii la locul desfăşurării acesteia.

 

Specii literare

 

Basmul reprezintă o specie a genului epic în care se narează întâmplări fabuloase,iar tema este lupta binelui împotriva răului, binele fiind întotdeauna învingător. Particularități:

 

·         prezenţa formulelor: iniţiale – sugerează nedeterminarea temporală şi introduc cititorul în lumea ficţiunii; mediane – sugerează faptul că cititorul nu a depăşit lumea ficţiunii, este un mod de a capta atenţia cititorului; finale – marchează ieşirea cititorului din lumea ficţiunii;

 

·         probele la care este supus eroul;

·         prezenţa cifrelor magice;

·         timp şi spaţiu nedeterminate;

·         personajelor fabuloase, cu puteri supranaturale;

·         existenţa unui element care distruge situaţia iniţială de echilibru;

·         prezenţa personajelor şi a obiectelor ajutătoare;

·         prezenţa motivelor specifice: mezinul curajos, călătoria iniţiatică, fântâna, probele, jurământul, pădurea-labirint etc.;

·         perspectiva narativă obiectivă şi omniscientă;

·         registrele stilistice pot varia, existând o diferenţă între discursul narativ şi limbajul personajelor.

 

Exemple de basme culte:

·         Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă;

·         Dănilă Prepeleac de Ion Creangă;

·         Zâna Zorilor de Ioan Slavici;

·         Făt Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu.

 

 

Nuvela este o specie a genului epic, cu un singur fir narativ, urmărind evoluţiaunui conflict şi a personajului principal bine individualizat. În general, naraţiunea este obiectivă.

 

În funcţie de curentul literar căruia îi aparţine, nuvela se poate clasifica în:

·         romantică: Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu;

·         realistă: Moara cu noroc de Ioan Slavici;

·         naturalistă: În vreme de război de I.L. Caragiale.

 

În funcţie de conţinut, nuvela se poate clasifica în:

·         istorică: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi;

 

·         fantastică: La ţigănci de Mircea Eliade;

·         filosofică: Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu;

·         psihologică: Moara cu noroc de Ioan Slavici.

 

 

Romanul este specie a genului epic, cu acţiune complexă, desfăşurată pe maimulte planuri, cu multe personaje şi intrigă complicată.

 

Romanul se poate clasifica în:

 

1.  a. Roman obiectiv: Ion de Liviu Rebreanu; Enigma Otiliei de G. Călinescu

 

·         naraţiunea obiectivă, omniscientă;

·         planurile narative sunt clar delimitate;

·         se respectă, în general, cronologia evenimentelor;

·         locul şi timpul desfăşurării acţiunii sunt bine precizate.

 

 

b. Roman subiectiv: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Maitreyi de Mircea Eliade

 

·         naraţiune subiectivă;

·         se orientează spre conflictul interior, spre analiza psihologică;

·         cronologia nu este întotdeauna respectată.

 

2.  a. Roman tradiţional: Mara, de Ioan Slavici

 

·         teme specifice: pământul, moştenirea;

·         acţiune clară, cronologică, subiect riguros construit;

·         sunt caracteristice conflictele exterioare;

·         personajele reprezintă, de cele mai multe ori, tipologii;

·         perspectiva narativă este obiectivă.

 

b. Roman modern: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

 

·         teme specifice: inadaptarea omului superior, cunoaşterea, iubirea (absolută);

·         acţiunea nu mai respectă neapărat cronologia, subiectul se construieşte din diverse experienţe pe care le trăieşte personajul;

·         este caracteristic conflictul interior;

·         personajele sunt dilematice;

·         perspectiva narativă este subiectivă.

 

 

GENUL DRAMATIC

 

Cuprinde opere destinate reprezentării scenice; modurile de expunere predominante sunt dialogul şi monologul. Operele dramatice sunt structurate în acte, scene şi tablouri. Acţiunea este cunoscută cititorului/spectatorului din replicile personajelor. Singurele intervenţii ale autorului sunt reprezentate de indicaţiile scenice sau didascalii, în care sunt oferite informaţii referitoare la decor, mişcarea personajelor, gesturi, îmbrăcăminte etc.

 

Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt satirizate moravuri ale societăţiiprin intermediul diverselor tipuri de comic; deznodământul este întotdeauna fericit.

 

De exemplu: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale; O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale; ...escu de Tudor Muşatescu; Titanic-Vals de Tudor Muşatescu; Chiriţa în provinţie de Vasile Alecsandri.

 

Tipuri de comic:

·         comic de situaţie – prezentarea unor situaţii care stârnesc râsul;

·         comic de limbaj – utilizarea unui limbaj prin care sunt caracterizate personajele;

·         comic de nume – numele personajului defineşte şi trăsătura dominantă a acestuia;

·         comic de caracter – personajele sunt construite pe o trăsătură de caracter dominantă.

 

 

Indicaţii scenice – informaţii date de autor cu privire la locul şi timpul acţiunii, ladecoruri, informaţii necesare reprezentării pe scenă. Ele se referă la modul în care actorul ce interpretează rolul unui personaj trebuie să rostească replica, la mişcarea scenică a acestuia, dar pot conţine şi comentarii asupra unor evenimente, caracterizări ale personajului.

 

Conflictul este un element fundamental al operelor epice sau dramatice, desemneazăstarea de tensiune prin care se motivează acţiunea.

 

Conflictele pot fi:

·         exterioare - între personaje, convingeri, pricipii sau între personaje și mediul în care trăiesc;

·         interioare - situaţii de criză în existenţa unui personaj, se petrec în conştiinţa acestuia.

 

 

GENUL LIRIC

 

Genul liric exprimă în mod direct sentimentele, trăirile, stările, atitudinea şi viziunea poetului, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice. În cadrul genului liric predomină funcţia poetică a limbajului. Aceasta este centrată asupra modului de organizare şi transmitere a mesajului.

 

Genul liric reunește mai multe specii literare: pastelul, idila, elegia, meditaţia, oda, satira şi epistola, romanţa, psalmul, epigrama, madrigalul, sonetul, rondelul, gazelul, glosa, doina, cântecul, ghicitorile, strigăturile, descântecul.

 

Eul empiric / biograficeste reprezentarea poetului ca autor, fiinţă cu existenţă /identitate proprie şi reală, limitată în timp şi spaţiu. Eul empiric are o biografie şi este sursa eului poetic, cu care nu trebuie confundat.

 

Eul liric / poeticeste “vocea” care exprimă în text gandurile, sentimentele, stărilepoetului. Eul liric are ca sursă eul empiric, pe care însă îl depăşeşte, exprimând valori general-umane. De asemenea, prin intermediul eului liric este transmisă viziunea despre lume a poetului. Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric în text sunt verbele, pronumele, adjectivele pronominale de persoana I singular şi plural, persoana a II-a singular şi plural, dativul etic şi dativul posesiv, substantive la vocativ, exprimări afective.

 

 

Elemente de compoziţie a textului poetic

 

Imaginarul poetic este reprezentat de întregul sistem de mijloace artistice (figuride stil, imagini artistice) care redau viziunea despre lume a scriitorului, evocand forţa creatoare a acestuia. Astfel că imaginarul poetic implică reflectarea şi interpretarea unor teme fundamentale precum concepţia despre lume, existenţă, condiţia omului în Univers, iubire, natură.

 

Titlul este un cuvant, o sintagmă care se aşază în fruntea unui text, sintetizandproblematica tratată de acesta. Titlul este un element de metatextualitate şi poate varia de la registrul sobru/serios către registrul ironic/parodic.

 

Incipitul este partea introductivă a unui text. În Evul Mediu, incipitul era scris cualte caractere sau culori pentru a fi pus în evidenţă. Încă din incipit se anunţă o anumită formulă estetică, particularizand astfel stilul unui scriitor sau curent literar.

 

Relaţiile de opoziţie presupun existenţa a cel puţin două universuri/viziunidespre lume antitetice. Ele se realizează atât la nivelul câmpurilor lexico-semantice, la nivel morfosintactic (prin structuri de tipul “dar”, “iar”, “însă”), cât şi la nivel stilistic (prin figuri de stil precum antiteza, oximoronul, alegoria). Dintre textele în care se pot identifica relaţii de opoziţie, amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu.

 

Relaţiile de simetrie presupun organizarea armonioasă şi echilibrată a textului,năzuinţă antică a artei. Aceste relaţii se identifică atât la nivel formal/textual, cât şi la nivel alegoric şi simbolic. Dintre textele în care se pot identifica relaţii de simetrie, amintim “Luceafărul”, “Floare albastră” – M. Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia.

 

Motivul poetic este unitatea structurală minimală a textului poetic,desemnând secvenţe imagistice sau de conţinut, însă cu semnificaţii culturale mai largi, consacrate de o utilizare îndelungată în literatură. Exemple pot fi numeroase: motivul codrului, al lunii, al izvorului, în poezia romantică, al toamnei, al ploii, al parcului solitar, în poezia simbolistă. O configuraţie stabilă de motive formează o temă literară.

 

Laitmotivul / motivul central (din ger.Leitmotiv– motiv conducător) este unelement de recurenţă care are rolul de a accentua, prin repetiţie, o anumită unitate poetică. Dintre poeziile în care sunt prezente laitmotive, pot fi amintite “Floare albastră” – M. Eminescu, “Plumb” – G. Bacovia, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – L. Blaga.

 

 

Figurile semantice / tropii

 

·      Oximoronul – figură a ambiguităţii prin opoziţie şi contradicţie, constând înasocierea ingenioasă în aceeaşi sintagmă a două cuvinte care exprimă noţiuni contradictorii. Oximoronul nu ar fi posibil fără jocul sensului figurat ce caracterizează unul dintre cei doi termeni ai sintagmei. Condiţia primordială a oximoronului este să se bazeze pe o construcţie care să nu reprezinte o idee, mai exact o propoziţie, un enunţ (“Suferinţă tu, dureros de dulce” – M. Eminescu).

 

·         Personificarea – figură gramaticală a ambiguităţii prin similitudine şi analogieprin care se atribuie fiinţelor necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii şi chiar unor idei abstracte însuşiri şi manifestări ale omului (“Dormeau adanc sicriele de plumb” – G. Bacovia).

 

·         Metonimia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii prin economie de expresie,bazată pe contiguitatea logică dintre obiecte, constând în denumirea obiectului cu numele altuia cu care se află într-o relaţie logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect şi invers (“Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Cate oare le vor sparge / Vanturile, valurile?” – M. Eminescu).

 

·         Sinecdoca – figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii materialeprin care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat în raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers. Sinecdoca se poate realiza prin: singularul pentru plural; parte pentru întreg (“Îţi dau catarg langă catarg...” – M. Eminescu).

 

·        Alegoria – figură de stil complexă (ce se poate constitui dintr-un şir de metafore,comparaţii şi personificări), constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete (condiţia omului de geniu în “Luceafărul” – M. Eminescu).

 

·        Metafora – figură de stil care constă în denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă,acţiune) cu un cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca imagine care să evoce obiectul asemănat, comparat (“Lumina mea” – Lucian Blaga, “unghia îngerească” – T. Arghezi).

 

·        Comparaţia – figură lexico-gramaticală a ambiguităţii cu ajutorul căreia seexprimă un raport de asemănare între două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt; orice comparaţie are doi termeni: termenul care se compară, „subiectul” (T1), şi termenul cu care se compară (T2). Comparaţia, ca figură de stil, nu-şi propune să definească obiectul comparat, ci să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a obiectului (“Voi fi roşie ca mărul” M. Eminescu).

 

·        Eufemismul – (gr.euphemos= „vorbă bună”, „de bun augur”)figură de stil princare se înlocuieşte în vorbire sau în scris un cuvânt sau o expresie care desemnează ceva neplăcut, jignitor sau obscen printr-o perifrază ce respectă paralelismul de sens. Eufemismul îndulceşte expresia unei idei pe care respectul faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne împiedică să o numim cu adevăratul său nume (“a închis ochii” – pentru “a murit”).

 

·        Litota – figură care constă în atenuarea expresiei unei idei pentru a lăsa să seînţeleagă mai mult decât se spune. Prin litotă se ocoleşte, adesea, o perifrază neaşteptată, expresia simplă, prea categorică dar tocită a ideii şi ajută totodată să exprime ori modestia şi politeţea, ori sinceritatea, iar uneori chiar ironia vorbitorului. Când cineva foloseşte litota, o face pentru a exprima o judecată de valoare, cu prudenţă şi modestie. Ocolul expresiei directe se realizează prin negaţie, o caracteristică gramaticală a litotei, obiectul ei fiind întotdeauna de gen antifrază, asemănător eufemismului şi ironiei, de care se deosebeşte prin mesaj (“Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul” – M. Eminescu).

 

·        Hiperbola – figură de insistenţă care constă în exagerarea expresiei, fie mărind,fie micşorând imaginea obiectului (de obicei, concret) peste limitele sale fireşti. Hiperbola este generată de impulsul unui sentiment puternic (de admiraţie sau dispreţ, de indignare şi revoltă) ori din nevoia irezistibilă de a ridiculiza obiectul (“Toată floarea cea vestită a întregului Apus” – M. Eminescu).

 

·        Antiteza – figură de stil care contă în asocierea, în acelaşi enunţ sau context mailarg, a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, menite să se pună în relief una pe cealaltă (“Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează” – M. Eminescu).

 

·        Simbolul – figură de stil ce constă în reprezentareageneralului prin particular,prin procedeul substituirii (simbolul florii albastre – M. Eminescu, simbolul plumbului – G. Bacovia, simbolul luminii – L. Blaga)

 

·        Sinestezia – (procedeu specific simbolist) figură de stil ce presupunesimultaneitatea unor senzaţii de natură diferită (“O pictură parfumată cu vibrări de violet” – G. Bacovia).

 

Figurile sintactice

 

·        Repetiţia – procedeu ce presupune reluarea cu intenţie aunor cuvinte, structurisau chiar fraze, cu scopul de a accentua sentimente, stări, trăiri (“Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – M. Eminescu).

·        Enumeraţia – figură sintactică ce constă în înşiruirea unor termeni din aceeaşicategorie gramaticală sau înrudiţi. Rolul enumeraţiei este acela de a atrage atenţia asupra unor însuşiri / caracteristici ale unor fiinţe, trăiri, sentimente, obiecte. (“Uscăţiv aşa cum este, garbovit şi de nimic...” – M. Eminescu).

·        Inversiunea – figură sintactică ce presupune schimbarea ordinii cuvintelor într-un enunţ. Inversiunea are rol afectiv, accentuand anumite structuri ale textului (“Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă” – M. Eminescu).

 

 

Figurile de sunet

 

·        Aliteraţia – figură ce constă în repetiţia unor consoane (sau a unor silabe), deobicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul aliteraţiei se obține, de cel mai multe ori, prin accentul afectiv pe care-l poartă sunetele repetate (“Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci” –Mihai Eminescu).

 

·        Asonanţa – figură ce constă în repetarea vocalei accentuate în două sau maimulte cuvinte; atunci când este vorba de omofonia vocalei finale accentuate a versului, avem de-a face cu o rimă imperfectă (“Parc-ascult şi parc-aştept” – M. Eminescu).

 

·        Eufonia –utilizarea unor sunete / grupuri de sunete muzicale, armonioase, ce auca efect o impresie acustică plăcută (“Şi dacă...” – M. Eminescu).

 

 

Imaginile artisticereprezintă reflectarea subiectivă, artistică a realităţii, suntproduse ale imaginaţiei creatoare. Imaginile artistice transfigurează realitatea în manieră estetică, determinată de viziunea scriitorului despre lume. Imaginile sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil şi se caracterizează prin expresivitate.

 

·         Imaginile vizuale – transpun artistic un peisaj care poate fi receptat de cititorprin simţul visual (“Dormeau adanc sicriele de plumb” – G. Bacovia).

 

·         Imaginile auditive – dezvoltă elemente acustice, cu rol de a reda cat maiexpresiv atmosfera descrisă (“Şi-amarnica-i strigare starnea în slavi furtuna”

– V. Voiculescu).

 

·         Imaginile olfactive – propun transpunerea unei game de mirosuri /parfumuri (“Sub şirul lung de mandri tei” – M. Eminescu).

 

·         Imaginile tactile – transmit ideea unui obiect palpabil, concret (“Cu-ale talebraţe albe, moi, rotunde, parfumate” – M. Eminescu).

 

·         Imagini gustative – antrenează simţul gustative al receptorului (“dulce ca ozi de vară” – M. Eminescu).

 

·         Imaginile dinamice – au rolul de a transmite ritmul în care se desfaşoară oanumită secvenţă (“Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare” – M. Eminescu).

 

·         Imaginile statice – transpun artistic senzaţia de amortire a peisajului(“Niciun zbor în atmosfera, pe zapada - niciun pas” – V. Alecsandri).

 

Elemente de prozodie

 

·        Versul / stihul este o unitate semantică şi sintactică ce formează un rand dintr-opoezie. Versul este organizat după norme de rimă, ritm, măsură.

 

·        Rima este potrivirea eufonică a sunetelor de la sfarşitul a două sau mai multeversuri, începand cu ultima vocală accentuată. Rima poate fi: împerecheată (a a b b), încrucişată (a b a b), îmbrăţişată (a b b a), amestecată (fără a respecta un tipar fix), vers alb (fără rimă).

 

·        Ritmul este armonia ce rezultă din succesiunea regulată a silabelor accentuate şineaccentuate dintr-un vers. Ritmul poate fi: trohaic, iambic, dactilic, amfibrahic, anapestic, coriambic.

 

·        Măsura reprezintă numărul de silabe din care este format un vers.

 

·        Strofa este o unitate dintr-o poezie, construită după anumite reguli formale saude conţinut. Strofele pot fi: monovers (cu un singur vers), distih (cu două versuri), terţină (cu trei versuri),catren (cu patru versuri),cvintet (cu cinci versuri),sextină (cu şase versuri), polimorfă (cu mai multe versuri).

Scrie un comentariu